Mergeam...si ei erau langa mine...mergeam pe strada si cu cat mergeam mai mult cu atat crestea inutilitatea universului fizic. Sufletul se desprinsese de fiinta mea, singura marturie a existentei mele trupesti ramanand inima ce batea puternic, iar ei ma strigau, dar erau atat de neinteresanti incat nu meritau atentia mea. Priveam foarte putin inainte si foarte mult in urma mea, nerealizand si totodata realizand prea mult gravitatea situatiei...banci, autobuz, policlinica, ambulanta, strada Brailei, apartamentul bunicii....
Deseori ma gandesc ca e incredibil cum, inhiband perceptiile ce ne mentin ancorati in lumea cu iz pubelic a maselor carnoase ce se vor hranite si orgasmate, accedem catre adevaratele valori ale mintii umane. Insa in lumea lor-a maselor carnoase-functiile mintale sunt suprimate de sabloanele universului fizic, de o autoconservare excesiva ce i-a transformat pe ei in animale. Tot deseori ma intrebam daca este o crima sa-mi creez propria lume, la fel de imperfecta ca masa mea carnoasa, dar cu siguranta mai subtila. Bineinteles ca nu este, insa pentru ei calea aleasa de mine inseamna decadere din drepturile fiintei umane, cand de fapt decazutii sunt ei. In cazul acesta, eu aleg decaderea, in cel mai uman sens posibil.
Nivelul panicii era maxim...iar cand m-am ridicat mi-am amintit ca ei erau inca langa mine. Vederea mea neclara, in frame-uri nu ma impiedica sa ii recunosc. Sau poate ca ceea ce recunosteam era hidosenia lor, nimic mai mult. Fetele le erau reduse la strictul necesar-linii si puncte, dar eu intelegeam perfect. Ce vedeam erau de fapt caracterele lor abjecte, grotesc cosmetizate, ca figura unui clovn pitic, batran. Se agitau, strigau la mine iar cuvintele vulgare pe care le foloseau imi spargeau timpanele, intrand ca niste urechelnite...
Mi-am creat deja lumea mea, imperfecta, in care toate lucrurile au fitile batute de vant, dar sunt destul de grele incat vantul sa nu le poata muta. Din moment ce ordinea si disciplina lor este animalica (deci inferioara), eu am ales dezordinea. Si da, am decazut, dar macar nu m-am apucat sa-mi infrumusetez existenta impodobind brazi si machind cadavre.
Deseori ma gandesc ca e incredibil cum, inhiband perceptiile ce ne mentin ancorati in lumea cu iz pubelic a maselor carnoase ce se vor hranite si orgasmate, accedem catre adevaratele valori ale mintii umane. Insa in lumea lor-a maselor carnoase-functiile mintale sunt suprimate de sabloanele universului fizic, de o autoconservare excesiva ce i-a transformat pe ei in animale. Tot deseori ma intrebam daca este o crima sa-mi creez propria lume, la fel de imperfecta ca masa mea carnoasa, dar cu siguranta mai subtila. Bineinteles ca nu este, insa pentru ei calea aleasa de mine inseamna decadere din drepturile fiintei umane, cand de fapt decazutii sunt ei. In cazul acesta, eu aleg decaderea, in cel mai uman sens posibil.
Nivelul panicii era maxim...iar cand m-am ridicat mi-am amintit ca ei erau inca langa mine. Vederea mea neclara, in frame-uri nu ma impiedica sa ii recunosc. Sau poate ca ceea ce recunosteam era hidosenia lor, nimic mai mult. Fetele le erau reduse la strictul necesar-linii si puncte, dar eu intelegeam perfect. Ce vedeam erau de fapt caracterele lor abjecte, grotesc cosmetizate, ca figura unui clovn pitic, batran. Se agitau, strigau la mine iar cuvintele vulgare pe care le foloseau imi spargeau timpanele, intrand ca niste urechelnite...
Mi-am creat deja lumea mea, imperfecta, in care toate lucrurile au fitile batute de vant, dar sunt destul de grele incat vantul sa nu le poata muta. Din moment ce ordinea si disciplina lor este animalica (deci inferioara), eu am ales dezordinea. Si da, am decazut, dar macar nu m-am apucat sa-mi infrumusetez existenta impodobind brazi si machind cadavre.
