Vocile metalice

Nu, noi nu mai suntem oameni. Doar organismele noastre sunt niste relicve ale caror posesori s-au numit candva oameni. Niste copii ce s-au avantat impreuna in paradisul disocierii, tinandu-se de mana. Sufletele lor au crescut in ei, pana au ajuns sa puna stapanire pe trupurile lor, care au devenit, in timp, insensibile la stimulii externi. Amandoi si-au scos sufletele la trei metri in fata lor, acestea ajungand sa se priveasca reciproc. Totul era atat de perfect in lumea lor imperfecta incat perfectiunea singura a reusit sa bata multele lor imperfectiuni. Incet-incet, nimicul se transforma in infinit, in geometrie perfecta, iar miile de beculete aprinse pe strazi fuzionau…

Euforie, agonie, paranoia, extaz revelatoriu…gravitau, pe rand, in jurul starilor de spirit.

Nu, noi nu mai suntem oameni si, desi poate ne dorim sa redevenim asa ceva, acest fapt este cu siguranta imposibil de realizat. Am fost infectati pana am devenit virusul insusi, gata sa puna stapanire pe aceasta lume. Incapabili sa raspundem cerintelor de aici, suntem un fel de legume pe picioare. Suntem prinsi intre micimea, neputinta hoiturilor noastre umblatoare si maretia sufletelor noastre, pe care nu am fi descoperit-o daca nu am fi disociat. Ne uram materia si vrem s-o ducem la pieire, amortindu-ne abilitatile umane aparente, ajungand astfel la esenta. Timpul pentru noi nu mai are vreo semnificatie, el se dilata si se comprima, iar uneori pur si simplu dispare. Capitulam in fata vacarmului strazii: “Luati-ne, batjocoriti-ne! Suntem noii handicapati!”.

Si da, suntem singurii handicapati pe care nu ii intelegeti, singurii de care radeti in voie.In mod voit nu ne mai conformam realitatii voastre, Ba mai mult, divinatia pe care am comis-o trebuie cumva pedepsita. Si cum? In cel mai barbar mod! Aruncati in noi cu ceea ce aveti la indemana! Va anuntam ca algoreceptorii nostri sunt defecti…
Voi nu puteti simti esenta, nu v-au atarnat niciodata mainile sustinand palme ca de plumb...Nu v-a zguduit spaima mortii, sau daca da, ati perceput-o din perspectiva meschina a carnii voastre imputite. Dar moartea sufletului nu va inspaimanta. Tocmai de aceea nu puteti ajunge la noi, iar trivialitatile voastre leviteaza pe langa noi la fel ca si dramul de bunatate pe care nu l-ati valorificat. Voi, roboti cu voci metalice…

De data asta nu mai eram cu el…eram cu ea…Amandoua in negru, intr-o scara de bloc…

-Auzi cum aud si eu?
-Da, ii aud.
-Vocile distorsionate…Stii, maine va fi o zi ciudata!
-De ce?!
-Post…
O imbratisam…
-Te iubesc!
-Mi-e frica.
-Acum intelegi de ce nu avem nevoie de corp?
-Inteleg. Asta e lumea ta. Ai vrut foarte mult sa o cunosc.
-Da, am vrut sa faci parte din ea. Ca sa te pot iubi in continuare. Adica sa incetez sa te mai urasc.
-Cat egoism in cuvintele acelea…”Gandeste-te ca trupul tau este un templu. Ai grija de el.”

Ne-am schilodit. Nu, nu fizic. Psihic. Nu, noi nu mai suntem oameni. Sau, daca vreti, suntem oameni schilozi psihic. Leziunile noastre cerebrale aproape ca ne obliga sa intoarcem privirile catre depozitul de sinapse…
Da, da. DXM. Da, si vocile voastre nu-mi dau pace in somn. E din cauza voastra sau a lui?
D
X
M